Motivație
MUSTurbație
Ce e asta MUSTurbation? (must - trebuie)
Este un termen introdus de Albert Ellis - unul dintre creatorii psihoterapiei cognitive. Acesta spunea despre ceea că atunci când își controlează viața cu ajutorul unor norme dure pe care TREBUIE să le realizezi (eu trebuie, lumea trebuie, oamenii trebuie), omul se f*te singur pe sine și nu mai ajunge la țelurile propuse, ci invers - se face nefericit.
Anxietatea apare, de asemenea, din cauza MUSTurbării: "cu apropiații mei nu trebuie să se întâmple nimic rău", "El trebuie să îmi răspundă, dacă nu - e o catastrofă", "eu trebuie să fiu sigur că mă aflu în siguranță". În acest mod, noi nu prevenim sentimentele negative, ci le primim în avantaj.
Ce să facem? Să schimbăm cerințele absolute cu preferințe: "Eu aș vrea, ca totul să fie cum mi-aș dori, dar dacă așteptările mele nu se vor realiza, nu-i nimic"
"Sună cool, dar imposibil" - o să spuneți voi. Iar eu o să răspund - da. Este un drum destul de lung, mai ales când îl treci singur.
"Povestea unui fiu de cățea încăpățânat"
Charles Bukowski
Data
05,11.2023
A apărut la ușa mea într-o seară - o pisică udă, slabă, bătută, speriată de moarte, albă, fără coadă și cu ochii încrucișați. L-am lăsat să intre și l-am hrănit. Și a rămas. A învățat sa aibă încredere în mine. Dar, într-o zi, un prieten, conducând spre casă, l-a călcat. Am dus ce a mai rămas din el veterinarului. Veterinarul a spus: "Șansele sunt mici, iată pastilele, coloana vertebrală este ruptă, dar a fost ruptă și înainte și cumva s-a vindecat. Dacă supraviețuiește, nu va mai merge niciodată. Uită-te la poze: a fost împușcat, metalul a rămas înăuntru. A avut și el odată o coadă, dar i s-a tăiat".
Am luat pisica acasă. A fost o vară fierbinte, cea mai fierbinte din ultimile decenii. L-am pus pe podeaua băii. I-a dat apă și pastile. Dar nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă. Apoi mi-am băgat degetul și i-am umezit buzele și am început să-l conving. Nu plecam de lîngă el și vorbeam cu el și îl mângâiam ușor, iar ca răspuns el se uita la mine cu ochii încrucișați de un albastru pal.
Au trecut zile. Și acum s-a mișcat pentru prima dată. S-a târât pe picioarele din față (cele din spate nu mergeau). A ajuns la tava sa și s-a urcat în ea. Am auzit trâmbițele anunțând o posibilă victorie aici, în această baie, întregului oraș. Strângeam pumnii pentru pisică - am primit-o și eu de la viață, nu atât de mult ca el, dar destul de puternic.
Într-o dimineață s-a ridicat în picioare, a căzut din nou și m-a privit întrebător. "Poți s-o faci", i-am răspuns. A încercat din nou și din nou, ridicându-se și căzând de mai multe ori și, în cele din urmă, a reușit să facă o duzină de pași. Se clătina ca un bețiv, picioarele din spate nu vroiau să meargă, a căzut din nou, s-a odihnit și s-a ridicat din nou.
Restul știți: acum e bine. Are ochii încrucișați și e aproape fără dinți, dar agilitatea pisicii a revenit și acea expresie specială din ochi nu a dispărut.
Când dau interviuri, ei mă întreabă despre viață și literatură, iar eu mă îmbăt, îmi iau pisicul cu ochii încrucișați, împușcat, fără coadă și spun: "Uite, uite".
Dar ei nu înțeleg și întreabă din nou: "Spuneți că proza Selinei v-a influențat?" "Nu!" - Ridic pisica. - "Sunt afectat de ceea ce se întâmplă! De exemplu, asta! Asta! Asta!" Scutur pisica și o ridic în tavan în această lumină fumurie și beată, dar ea e calmă, înțelege... Și aici se termină toate interviurile.
Dar uneori sunt încă mândru când văd imagini în reviste: acesta sunt eu și aceasta este pisica mea, împreună în fotografie. Ea știe, de asemenea, că toate acestea sunt o prostie, dar totuși, uneori, de la asta mai ușor."
Charles Bukowski. "Povestea unui fiu de cățea încăpățânat"